CATHERINE: Ne-aţi trimis câteva cuvinte,
mi-aţi trimis câteva cuvinte, doar câteva, şi flori, îmi aduc aminte.
Era, a fost, era o atenţie foarte amabilă şi am fost mişcată, dar, de fapt,
n-aţi văzut-o niciodată.
Şi asta nu se va schimba astăzi, atâta pagubă.
Îi voi povesti.
V-am trimis, am, noi am trimis o fotografie de-a ei
– e foarte mică, tare subţirică, e un bebe, prostiile astea! -
Şi în fotografie, nu seamănă cu Antoine, de loc, nu seamănă cu nimeni,
când eşti aşa de mic nu semeni cu nimeni,
nu ştiu dacă aţi primit-o.
Astăzi, e foarte diferită, o fetiţă, şi n-aţi mai putea să o recunoaşteţi,
a crescut şi are părul lung.
E păcat.

ANTOINE: Lasă asta, îl plictiseşti.

LOUIS: De loc,
de ce spui asta, nu-mi spune asta.

CATHERINE: Vă plictisesc, plictisesc pe toată lumea cu chestiile astea, copiii,
se crede că e interesant.

LOUIS: Nu ştiu de a spus asta,
n-am înţeles,
de ce ai spus asta?
e o răutate, nu o răutate, nu, e neplăcut.
Nu mă plictisesc de loc, toate astea, finii, nepoţii, nepoţii mei, nu sunt finii mei, nepoţii mei, nepoatele, nepoata mea, mă interesează, da.

E şi un băieţel, are acelaşi nume ca al meu.
Louis?

CATHERINE: Da, îmi cer scuze.

LOUIS: Îmi face plăcere, sunt mişcat, am fost mişcat.

CATHERINE: E un băieţel, da.
Băieţelul are, are acum şase ani.
Şase ani?
Nu ştiu, ce altceva?
Sunt doi ani diferenţă, doi ani îi separă.
Ce-aş mai putea adăuga?

ANTOINE: N-am spus nimic,
nu te uita aşa la mine!
Nu vezi cum se uită (ea) la mine?
Ce-am spus?
N-ar trebui, ce-am spus eu nu trebuie, n-ar trebui să te împiedice,
n-am spus nimic care ar putea să te tulbure,
e tulburată, abia te cunoaşte şi e tulburată,
aşa e Catherine.
N-am spus nimic.
El te ascultă,
îl interesează?
El te ascultă, tocmai a spus-o,
îl interesează - copiii noştri, copiii tăi, copiii mei,
îi place,
îţi place asta?
Îl pasionează, este un om pasionat de această descriere a progeniturilor noastre,
iubeşte acest subiect de conversaţie,
nu ştiu de ce, ce m-a apucat,
nimic pe chipul lui nu arăta a plictiseală,
am spus asta, probabil, fără să mă gândesc.

CATHERINE: Da, nu, nu mă gândeam la asta.

LOUIS: E jenant, nu e bine.
Sunt stânjenit,
scuză-mă,
scuză-mă,
nu-ţi port pică, dar m-ai făcut să mă simt stânjenit şi acum,
acum, sunt stânjenit.

ANTOINE: Asta o fie greşeala mea.
O zi atât de bună.

MAMA: Vorbea despre Louis,
Catherine, vorbeai despre Louis,
Micuţul.
Lasă-l, ştii cum e.

CATHERINE: Da. Pardon. Ce spuneam,
Poartă acelaşi nume ca şi dumneavoastră, la drept vorbind...

ANTOINE: Îmi cer scuze.
Asta e, acum, îmi cer scuze, n-am spus nimic, să spunem că n-am spus nimic,
dar nu te uita aşa la mine,
nu te mai uita astfel la mine,
sincer, sincer,
ce-am spus?

CATHERINE: Am auzit.
Te-am auzit.

Ce spuneam eu, numele, înainte de toate,
mai degrabă acolo e originea
- povestesc -
are, înainte de toate, prenumele tatălui dumneavoastră şi fatalmente,
prin deducţie

ANTOINE: Regii Franţei.

CATHERINE: Ascultă, Antoine,
ascultă-mă, nu spun nimic, mi-e totuna,
povesteşte tu în locul meu!

ANTOINE: N-am spus nimic,
glumeam,
nu se poate glumi,
o zi ca cea de azi, dacă nu se poate glumi...

MAMA: Glumeşte, e o glumă pe care a mai făcut-o.

ANTOINE: Explică.

Traduction de Ayberk Erkay (Turquie)