Povestirea Călătorie la Haga de Jean-Luc Lagarce are un puternic caracter autobiografic.

Seropozitiv, autorul povesteşte despre ceea ce ştie că va fi ultimul său turneu în străinătate. Om de teatru remarcabil, acesta ştie să vorbească despre această călătorie interioară, în inima suferinţei şi a durerii, dar şi despre frumuseţea vieţii, despre pasiunea sa pentru teatru, despre fascinaţia pe care o exercită mereu asupra sa. 

Tonul său, atunci când relatează despre lucruri strict legate de cotidian, despre viaţa într-o trupă de teatru, cu mulţumirile şi frustările sale, despre universul camerei sale sau despre spital şi tratamente, are note uşor ironice, uneori chiar umor. Acesta se schimbă, capătă accente de emoţie sinceră, când glosează asupra trecerii timpului, sau despre drama sa, despre moartea sa apropiată şi prea timpurie.
Dă astfel măsura stărilor contradictorii pe care le traversează în acesată călătorie spre singurătate – uneori dorită, alteori greu de suportat - şi spre nefiinţă. Despre suferinţa sa, autorul vorbeşte cu sinceritate şi cu o pudoare extremă, iar în nota dominantă a povestirii se simte, dincolo de tristeţe, o împăcare în acceptarea condiţiei noastre umane, de muritori.