Stăteam acasă şi aşteptam să vină ploaia , piesa lui Jean-Luc Lagarce tratează, în mod poetic, ceea ce numim « încremenirea în proiect ». Este vorba cinci femei şi incapacitatea lor a de a-şi continua viaţa după ce « tânărul frate » pleacă de acasă, alungat de tatăl său.

Acţiunea se petrece pe parcursul unei zile, din după amiaza în care el a revenit până în dimineaţa zilei următoare. A revenit de departe, din războaiele şi bătăliile sale şi e aşezat acolo, acasă, în patul său dintotdeauna, epuizat de drumuri şi de viaţă, lesne adormind sau muribund, nimic altceva. Ele se vor roti tot timpul în jurul acestui tânăr, îl îngrijesc, îi ascultă respiraţia şi păşesc cu paşi lenţi. Aşteaptă să le vorbească, să le spună ceva, ceva ar putea să justifice, să dea sens existenţele lor goale. Şi mai aşteaptă de la el iubirea, tandreţea exclusivă. Dar el nu rosteşte nici un cuvânt şi atunci ele îşi murmură fiecare propria istorie, această absenţă a istoriei pe care o trăiesc de când le-a părăsit. 

Şi izbucnesc uneori: ură, strigăte, reglări de conturi, sfâşieri înainte de liniştea absolută. E un balet surd, o nebunie disperată ce nu se va sfârşi nici astăzi, în ziua când el a revenit la punctul de plecare doar pentru a muri.