Este doar sfarsitul lumii, piesa lui Jean-Luc Lagarce este o piesă despre absenţă şi despre abandon, acel sentiment de abandon acut resimţit de toţi cei din familia pe care o părăseşte, fără motiv aparent şi explicţii, fratele cel mare.
Lipsa prezenţei naşte suferinţe imposibil de surmontat, iar acum, când el revine, nimeni nu mai poate comunica, nu mai poate împărtăşi, nu mai poate reînnoda firul unei existenţe normale în familie. El, fratele cel mare, nu-şi poate anunţa moartea apropiată, iar ceilalţi îl acuză direct sau indirect pentru plecare, pentru ceea ce au devenit în absenţa lui. În fond, este vorba despre incapacitatea fiecăruia de a se fi găsit pe sine însuşi şi acolo sunt adevăratele motive ale regretelor, ale tăcerilor, ale cinismului. Revederea nu aduce nici destăinuiri, nici reparaţii. Dorinţa de a comunica se îneacă în discursuri care nu fac decât să nuanţeze, să precizeze la nesfîrşit, până la epuizarea sensului, ceea ce nu reuşesc, în fond, să afirme niciodată.
Nu izbutesc decât să ţină lungi monologuri care cer cu disperare dragostea, dar nu ştiu să o facă decât sub formă de ceartă şi acuze. Sunt vorbe în cascadă care se revarsă peste singurătatea post-modernă pe care o resimt cu toţii.